Teoria traducerii (istoria și problemele sale)

Printre problemele de interes pentru lingvistică, un loc important este studierea caracteristicilor lingvistice ale activității de vorbire activă a caracterului interlingual, numită "traducere". Teoria traducerii intră adesea în atenția lingviștilor.

Este greu să supraestimez importanța traducerii, care de la începuturile ei a început să îndeplinească cea mai importantă funcție socială, creând condiții pentru comunicarea inter-linguală a oamenilor. A luat naștere din timpuri străvechi, când în istoria civilizației s-au format asociații de oameni care vorbeau limbi diferite. Imediat erau persoane care le dețineau și le ajuta să comunice altor oameni din aceste asociații. Ca atare, teoria generală a traducerii nu a existat încă, dar fiecare specialist în acest domeniu a avut propria sa abordare.

După ce omenirea a inventat scrierea, specialiștii în traducerea textelor oficiale, religioase și de afaceri s-au alăturat grupului de interpreți, interpreți și traducători.

Translatările scrise au dat oamenilor posibilitatea de a se alătura patrimoniului cultural al altor națiuni. Literatura, știința și cultura națională au beneficiat de ample oportunități de interacțiune și îmbogățire reciprocă. Cunoașterea limbilor străine face posibilă citirea scripturilor. Cu toate acestea, nu toată lumea poate stăpâni chiar și o limbă străină.

Prima teorie a traducerii a fost creată de traducătorii înșiși, care au căutat să își generalizeze propria experiență și adesea experiența colegilor lor din magazin. Despre strategia sa pentru a spune lumii, desigur, cei mai remarcabili interpreți ai timpului său, deși de multe ori calculele lor conceptuale nu respectă principii științifice moderne, astfel încât acestea să nu se pot dezvolta într-un concept abstract coerent. Cu toate acestea, teoria traducerii rămâne în continuare interesată de considerentele pe care le-au subliniat.

Chiar și în perioada antichității a apărut o discuție între traducători despre corespondența traducerii cu originalul. Făcând primele traduceri ale cărților sacre, inclusiv Biblia, majoritatea specialiștilor au căutat să copieze literal originalele, ceea ce făcea traducerea vagă și uneori complet incomprehensibilă. Prin urmare, încercările unor traducători de a justifica teoretic o mai mare libertate a textului tradus din original, este destul de rezonabil să se justifice nevoia de a nu traduce literalmente, ci sensul, uneori pur și simplu, impresia sau farmecul unui text străin.

Chiar și declarațiile lor timpurii cu privire la scopurile traducătorului indică începutul discuțiilor, care astăzi, în epoca noastră, se referă la teoria și practica traducerii.

Două tipuri de transferuri, alternante, se substituie reciproc în procesul de dezvoltare culturală. Un grup de experți consideră că transferul trebuie să îndeplinească caracteristicile și obiceiurile de limbă maternă, celălalt grup, pe de altă parte, apără păstrarea structurii lingvistice a originalului, chiar și cu forța, în același timp, de adaptare la limba sa maternă. În primul caz, traducerea este numită liberă, în al doilea caz este literală.

Ca și în timpul comunicare verbală, textele pentru cei care vorbesc și pentru cei care ascultă sunt considerați egali, iar textul tradus este considerat echivalent cu cel tradus.

Traducerea artei, a cărei teorie și practică diferă de traducerea textelor de natură științifică sau tehnică, are propriile sale specificități. Funcția de limbă ficțiunea se află în impactul emoțional pe care îl exercită asupra cititorului.

Cunoștință cu literatura străină toți cititorii din lume sunt necesare traducerii literare, una dintre cele mai dificile, care necesită o inventivitate interpret, empatie în text, severitatea tuturor simțurilor, exprimarea creativă, nu ascunde identitatea autorului.