Ordinea cuvintelor și împărțirea efectivă a propozițiilor. Divizarea efectivă a sentinței în limba engleză

Unele fraze și expresii nu înseamnă deloc ceea ce ar veni din adăugarea simplă a cuvintelor folosite. De ce aceeași teză poate fi înțeleasă în moduri diferite, dacă rearanjezi stresul semantic de la un cuvânt la altul? Dacă propoziția este în context, atunci cuvintele care o înconjoară dau, de obicei, explicații care ajută să nu fie confundate. Dar, uneori, este foarte dificil să se ajungă la o concluzie corectă. În plus, acest lucru complică foarte mult percepția informațiilor, deoarece necesită prea mult efort pentru a aranja bucățile de propoziții și fraze în locuri. Luând în considerare problemele de explicare și de percepție, este important să împărțim diviziunea sintactică și reală a propoziției.

Dacă nu înțelegi în mișcare, ce fel membru al ofertei este un important, iar unele - dependente, iar ceea ce vorbitorul face o declarație pe baza faptelor deja cunoscute, și că el vrea să prezinte ca o informație unică - nu va funcționa nici o citire pripită sau dialog în picioare cu interlocutorul. Prin urmare, în prezentare este mai bine să vă armonizați cu anumite reguli și norme stabilite care sunt inerente limbii folosite. Explicând în direcția opusă, procesul de asimilare va fi mai ușor dacă vă familiarizați cu principiile formării logice a propozițiilor și cu cele mai frecvente cazuri de utilizare.

Sintaxă și semantică

Se poate spune că împărțirea reală a propozițiilor - aceasta este conexiunea logică și accentul, sau mai degrabă, explicația sau detectarea lor. Neînțelegerile apar adesea atunci când se comunică chiar și în limba lor maternă și dacă se referă la operațiuni cu o limbă străină, pe lângă problemele standard, este necesar să se țină seama de diferențele dintre culturi. În diferite limbi, una sau alta ordine de cuvinte este în mod tradițional răspândită, iar împărțirea efectivă a sentinței trebuie să țină cont de caracteristicile culturale.

Dacă credeți în categorii largi, toate limbile pot fi împărțite în două grupuri: sintetice și analitice. În limbile sintetice, multe părți ale discursului au mai multe forme de cuvinte care reflectă caracteristicile individuale ale unui obiect, fenomen sau acțiune în raport cu ceea ce se întâmplă. Substantivele sunt, de exemplu, valori natură, persoană, număr și padezha- pentru verbe astfel de indicatori sunt (modificări în directorul rădăcină și, uneori) ori, declinație și înclinație, conjugare, perfectă și t. D. Fiecare cuvânt se încheie sau sufix, corespunzător funcția efectuată, care permite morfemurilor să fie sensibile la schimbarea climatică a ofertei. limba rusă este sintetică, deoarece logică și sintaxa frazelor într-o mare măsură, bazată pe variabilitatea morfeme, și combinațiile posibile în absolut orice ordine.

Există, de asemenea limbi izolate, în care fiecare cuvânt corespunde numai unei singure forme și sensul cuvântului poate fi transmis doar prin mijloacele de a exprima împărțirea reală a propoziției ca fiind combinația corectă și ordinea cuvintelor. Dacă rearanjezi părți ale propoziției în locații, sensul se poate schimba drastic, deoarece legăturile directe dintre ele sunt rupte. În limbile analitice, anumite părți ale vorbirii pot avea forme de cuvinte, dar numărul lor este de obicei mult mai mic decât în ​​cazul celor sintetice. Aici există un anumit compromis între interschimbabilitatea cuvintelor, ordinea rigidă a cuvintelor și flexibilitatea, mobilitatea, reciprocitatea.

Cuvânt - frază - teză - text - cultură

Diviziunea actuală și gramaticală a frazei înseamnă că limbajul practic are două aspecte - în primul rând, ceea ce înseamnă, adică, structura logică, și în al doilea rând - afișajul real, adică structura sintactică. Acest lucru se aplică în mod egal elemente de diferite niveluri - cuvinte, expresii, teza cifre de afaceri propuneri contextul propunerilor la textul în ansamblul său și de contextul său. O importanță capitală este sarcina semantică - pentru că este evident că, în general, acesta este singurul scop al limbii. Cu toate acestea, imaginea reală nu poate exista separat, din moment ce, la rândul său, unicul său scop - pentru a asigura transmiterea corectă și lipsită de ambiguitate a sarcinii semantice. Cel mai faimos exemplu? - Nu poți ierta execuția. În versiunea în limba engleză, se poate suna astfel: «execuție este inacceptabilă atunci obviation» ( «Executie, este inacceptabil atunci obviation», «execuție este inacceptabilă atunci, obviation»). Pentru o înțelegere corectă a instrucțiunilor necesare pentru a determina dacă membrii actuali ai grupului „executa“, „nu poate fi iertat,“ sau grupul „nu se poate executa“, „iertare“.

În această situație, este imposibil să se facă o concluzie fără instrucțiuni sintactice pentru aceasta - adică fără virgulă sau alte semne de punctuație. Acest lucru este valabil pentru ordinea existentă a cuvintelor, dar dacă propoziția arăta ca "este imposibil să executați iertare", concluzia corespunzătoare ar putea fi făcută în funcție de locația lor. Apoi, "execuția" ar fi o indicație directă și "nu poate fi iertată" - o afirmație separată, deoarece ambiguitatea cuvântului "imposibil" ar dispărea.

Subiect, restul și unitățile de diviziune

Diviziunea efectivă a propozițiilor implică separarea structurii sintactice în componente logice. Ei pot fi fie membri ai sentinței, fie blocuri de cuvinte care sunt strâns unite în sensul. De obicei, termeni precum subiectul, restul și unitatea de terminologie sunt folosite pentru a descrie mijloacele de apartenență efectivă la o propoziție. Subiectul este deja cunoscut sau partea de fundal a mesajului. Rema este partea în care se accentuează. Acesta conține în sine informații fundamentale importante, fără de care propunerea își va pierde scopul. În limba rusă, REMA, de regulă, se află la sfârșitul sentinței. Deși acest lucru nu este lipsit de ambiguitate, de fapt, REMA poate fi localizat oriunde. Cu toate acestea, atunci când reumul este localizat, de exemplu, chiar la începutul propoziției, frazele înconjurătoare conțin, de obicei, fie o indicație stilistică sau semantică a acesteia.

O definire corectă a unui subiect și a unui rest ajută la înțelegerea esenței textului. Unitățile de diviziune sunt cuvinte sau indivizibile prin semnificația acestei fraze. Elemente care completează detaliile imaginii. Recunoașterea lor este necesară pentru a percepe textul nu prin cuvinte, ci prin combinații logice.

Subiectul "logic" și adăugarea "logică"

În propoziție există întotdeauna un grup de subiect și un grup de predicat. Grupul de subiecte explică cine efectuează acțiunea sau care descrie predicatul (dacă predicatul exprimă starea). Grupul predicatului vorbește despre ceea ce face subiectul sau, într-un fel sau altul, dezvăluie natura sa. Există, de asemenea, o adăugare atașată predicatului - indică un obiect sau un obiect viu, la care trece acțiunea subiectului. Și nu este întotdeauna ușor de înțeles care este subiectul și care este adăugarea. Sub rezerva voce pasivă este o adăugare logică - adică obiectul pe care se efectuează acțiunea. Și adăugarea ia forma unui agent logic - adică cel care efectuează acțiunea. Împărțirea efectivă a sentinței în limba engleză distinge trei criterii prin care se poate asigura că există un subiect și că există o adăugare. În primul rând, subiectul este întotdeauna în concordanță cu verbul în persoană și număr. În al doilea rând, aceasta durează de obicei o poziție înaintea verbului, iar adăugarea - după. În al treilea rând, ea poartă rolul semantic al subiectului. Dar dacă realitatea contrazice unele dintre aceste criterii, atunci mai întâi de toate, se ține cont de consecvența cu grupul verbilor. În acest caz, adăugarea se numește un subiect "logic", iar subiectul este, respectiv, o "adăugare logică".

Dispute asupra compoziției grupului predicat

De asemenea, divizia efectivă a pedepsei dă naștere la multe dezbateri asupra a ceea ce constituie un predicat de grup - direct verbul, sau un verb și suplimente aferente acestora. Acest lucru este complicat de faptul că uneori nu există o limită clară între ele. În lingvistica modernă presupune că predicatul, în funcție de propunerile schemei gramaticale - fie verbul real (verb principal), sau auxiliar real verbul și verbele modale (verbe modale și auxiliare), sau verb-copula și predicativ , iar restul nu este inclus în grup.

Inversiuni, idiomi și inversiuni ca idiomi

Ideea pe care afirmația noastră trebuie să o transmită este întotdeauna concentrată la un moment dat. Împărțirea efectivă a sentinței are scopul de a recunoaște că acest punct este vârful și trebuie acordată atenție. Dacă accentul este greșit, ar putea exista neînțelegere sau neînțelegere a ideii. Desigur, în limba, există anumite reguli de gramatica, cu toate acestea, ele descriu doar principiile generale ale formării structurilor și sunt utilizate pentru construirea șablonului. Când este vorba de aranjarea logică de accente, de multe ori suntem obligați să schimbe structura declarațiilor, chiar dacă este contrar legilor educației. Și multe dintre aceste abateri sintactice de la normă au dobândit statutul de "oficial". Asta este, ele sunt înrădăcinate în limba și sunt utilizate în mod activ în discursul normativ. Fenomene similare apar atunci când eliberează autorului de a recurge la structuri mai complexe și prea greoaie, iar în cazul în care obiectivul este suficient justifică mijloacele. Ca urmare, vorbirea este îmbogățită prin expresivitate și devine mai diversă.

Unele întoarceri idiomatice nu au putut fi transmise ca parte a funcționării standard a membrilor propunerilor. De exemplu, împărțirea efectivă a sentinței în limba engleză ia în considerare un fenomen precum inversarea membrilor sentinței. În funcție de efectul așteptat, se realizează în diferite moduri. Într-un sens general, inversarea înseamnă a muta membrii într-un loc neobișnuit. De regulă, subiectul și predicatul devin participanții la inversiuni. Ordinea lor obișnuită este subiectul, apoi predicatul, apoi adăugarea și circumstanța. De fapt, construcțiile interogative sunt, de asemenea, inversiuni într-un sens: o parte a predicatului este transferată în fața subiectului. De regulă, se transferă o parte ne-sensă a acesteia, care poate fi exprimată printr-un verb modal sau auxiliar. Inversiunea aici servește în același scop - pentru a face un accent semantic asupra unui anumit cuvânt (grup de cuvinte), pentru a atrage atenția cititorului / ascultătorului asupra unui anumit detaliu al afirmației, pentru a arăta că această ofertă diferă de declarație. Doar că aceste transformări au existat cu mult timp în urmă, au devenit atât de utilizate în mod natural și atât de universal aplicate încât nu le mai tratăm ca fiind ceva neobișnuit.

Alocarea repartizării membrilor secundari

In afara de obicei inversiunea subiect-predicat, poate fi văzut prezentarea în prim-planul oricărui membru al unei pedepse - definiție, circumstanțe sau adăugiri. Uneori se pare complet natural și oferă structura sintactică a limbii, și, uneori, servește ca indicator de schimbare a rolului semantic, și atrage după sine o permutare rămasă frază de participanți. Împărțirea efectivă a sentinței în limba engleză implică faptul că, în cazul în care este necesar să se concentreze pe orice detaliu autorul, el pune în primul rând, în cazul în care intonația nu poate fi selectată, sau dacă se poate evidenția, dar ambiguitatea poate să apară în anumite condiții. Sau dacă autorul nu are efectul, care poate fi obținut prin selectarea de intonație. În același timp, adesea și în gramatică, există permutări ale obiectului și acțiunii.

Ordinea cuvintelor

Pentru a vorbi despre diferite tipuri de inversiuni ca un mijloc de a sublinia acest lucru sau acea parte a propunerii ar trebui să fie luate în considerare ordinea cuvintelor standard și împărțirea efectivă a pedepsei cu o abordare tipică, formulă. Având în vedere că membrii sunt adesea compuși din mai multe cuvinte, iar semnificația lor trebuie înțeleasă numai în mod agregat, va fi necesar de menționat și modul în care se formează membrii compuși.

În scenariul standard, subiectul merge întotdeauna înaintea predicatului. Aceasta poate fi exprimată de un substantiv sau de pronume în cazul general, gerund, infinitiv și clauza subordonată. Predicatul exprimat de verbul in forma de infinitiva- real prin verbul, nu transportă în sine un anumit sens, cu adaos de glagola- semantic prin verb auxiliar și numele reprezentat, de regulă, un substantiv în cazul comun, pronumele în cazul obiectiv, sau un adjectiv. Ca a verb auxiliar poate fi un verb-bunch, sau un verb modal. Partea nominală poate fi exprimată, de asemenea, în mod egal de alte părți ale cuvintelor și ale frazei.

Semnificații cumulative ale frazei

Teoria diviziunii reale a sentinței spune că unitatea de divizare, definite în mod corespunzător, ajută în mod semnificativ să știe ce spune textul. În combinații, cuvintele pot dobândi un înțeles nou, necharacterist sau complet diferit. De exemplu, prepozițiile schimbă adesea conținutul unui verb, le dau numeroase înțelesuri diferite, până la contrariul. Determinarea, după cum care poate acționa complet diferite părți de vorbire, și chiar clauzele care precizează semnificația cuvântului, la care sunt atașate. Specificația, de regulă, limitează gama de proprietăți a unui obiect sau fenomen și o deosebește de masa acestuia. În astfel de cazuri, împărțirea efectivă a sentinței trebuie făcută cu grijă, deoarece, uneori, conexiunea este atât de fire răsucite și eliminate timp că subiectul asocierii cu orice clasă, bazându-se doar pe o parte a frazei, ne separă de mult din faptul real.

Unitatea de divizare poate fi numit un bloc de text care, fără pierderi de relații contextuale poate fi determinată prin hermeneutică - adică, care, acționând ca o singură integrală, sau poate fi parafrazată transferate. Semnificația sa se poate aprofunda, în special, sau poate fi localizată la un nivel mai superficial, dar nu se abate de la direcția sa. De exemplu, dacă vorbim despre mutarea în sus, atunci ar trebui să rămână o mișcare în sus. Natura acțiunii, inclusiv caracteristicile fizice și stilistice, este păstrată, dar rămâne liber în interpretarea detaliilor - care, desigur, este mai bine să utilizați pentru a cât mai aproape de versiunea originală a rezultat, pentru a descoperi potențialul său.

Căutarea logicii în context

Diferența în diviziunea sintactică și logică este următoarea: din punct de vedere al gramaticii, cel mai important membru al propoziției este subiectul. În special, împărțirea reală a pedepsei în limba rusă se bazează pe această afirmație. Deși, din punctul de vedere al unor teorii lingvistice moderne, acesta este predicatul. Prin urmare, luăm o poziție generalizată și spunem că termenul principal este una dintre componentele bazei gramaticale. Când din punctul de vedere al logicii figura centrală se poate dovedi absolut orice membru.

Conceptul divizării efective a propoziției implică, sub principala figură, că acest element este o sursă-cheie de informație, un cuvânt sau o expresie care, de fapt, a determinat autorul să vorbească (scrie). De asemenea, este posibil să realizăm conexiuni și paralele mai extinse dacă luăm cuvântul în context. După cum știm, regulile gramaticale în limba engleză reglementează faptul că sentința trebuie să conțină în mod necesar atât un subiect cât și un predicat. În cazul în care nu există posibilitatea sau necesitatea de a folosi prezentul subiect, se utilizează obiectul formal, prezentat în gramatical un pronume indefinit, de exemplu - "Ea" sau "acolo". Cu toate acestea, propunerile sunt adesea coordonate cu cele învecinate și incluse în conceptul general al textului. Astfel, se pare că membrii pot fi omisi, chiar și așa de importanți ca subiectul sau predicatul care sunt iraționali pentru imaginea de ansamblu. În acest caz, împărțirea efectivă a sentințelor este posibilă numai în afara punctelor și semnelor de exclamare, iar acceptorul este forțat să meargă la clarificare în vecinătatea înconjurătoare - adică în context. Și în engleză există exemple în care chiar și în contextul în care nu există nici o tendință de dezvăluire a acestor membri.

În plus față de cazuri particulare de utilizare în narațiuni, într-un mod ordonat, astfel de manipulări se referă la propoziții indicative (imperative) și exclamații. Diviziunea reală a unei simple sentințe nu se întâmplă întotdeauna mai simplu decât în ​​construcții complexe, deoarece membrii sunt adesea omisi. La exclamații, în general, se poate lăsa doar un singur cuvânt, adesea o interjecție sau o particulă. Și în acest caz, pentru a interpreta în mod corect vorbirea, trebuie să ne întoarcem la particularitățile culturale ale limbii.